vineri, 21 august 2009

Despre HRISTOS


GUVERNATORUL DIN IUDEEA, PUBLIUS LENTULUS, CĂTRE CEZARUL ROMAN TIBERIUS

Am înteles, Cezare, că ai dorit să ştii despre bărbatul plin de virtute cu numele Iisus Christos. Poporul Il numeşte Profet al Adevărului, discipolii săi Fiul lui Dumnezeu. El învie mortii şi vindecă bolile. Este de statură mijlocie, fata Lui este plină de bunătate şi trădează o demnitate înăltătoare. Astfel, privind la El, te cuprind fără să vrei, simtăminte de teamă dar şi de iubire.

Părul Lui până la urechi are culoarea nucilor mai coapte, şi de acolo până la umeri este de culoare deschisă, blondă, strălucitoare. Îl poartă după datina nazarenilor cu cărare la mijloc. Fruntea netedă, fata fără încretituri şi pete, barba de culoarea părului capului, creată dar nu prea lungă şi împărtită la mijloc. Privirea este serioasă şi are puterea razelor soarelui. Nimeni nu-l poate privi drept în ochi. Dacă mustră, inspiră frică, iar imediat ce a mustrat, plânge.

Deşi este strict, este şi amical. Se zice că nimeni nu l-a văzut râzând vreodată, adeseori însă, plânge. Mâinile şi bratele lui sunt frumoase. Toti îi caută prezenta fericiti să-l asculte. Rar il vezi în public, dar dacă se prezintă undeva, se arată foarte modest. Are o tinută foarte frumoasă şi majestuasă. Mama sa este cea mai frumoasă femeie din acele părti

Desi n-a studiat niciodată, cu toate acestea, cunoaşte toate ştiintele. El umblă descult şi fără acoperământ pe cap. Multi râd dacă-l văd în depărtare, dar îndată ce vin în apropierea lui, tremură şi totodată îl admiră. Se zice că în aceste părti nu s-a văzut niciodată un asemenea bărbat. El nu este niciodată mul tumit, ci caută să îndestuleze pe fiecare.


Ierusalim ziua a şaptea, luna a unsprezecea.

Publius Lentulus, Guvernator al Iudeii

luni, 17 august 2009

POVATUIRI DE MARE FOLOS DE LA CUVIOSUL SERGHIE: “Cand sufletul ti-e tulburat, alearga la cainta; de n-ai cainta, caieste-te de necainta ta!”


Nu-i om care să se simtă în largul său pe acest pământ. Asta ne e crucea.
Nu crede că eşti rob pe viaţă păcatului. Nădăjduieşte cu tărie în mila lui Dumnezeu. Că la El e multă milă şi iertare. De-I cerem, pe dată ne iartă şi ne izbăveşte.
Să nu deznădăjduieşti nicicând pentru greşelile din zilele trecute. Ia-ţi viaţa în orice zi de la început. Şi socoteşte ziua de azi ca pe cea din urmă. Altminteri, după cuvântul părintesc, e timp pierdut.
***

Mai de folos îi este omului să aibă voinţa slabă, decât una tare. Ca să-şi vadă neputinţa şi slăbănogeala. Altminteri, se trufeşte cu puterea sa şi, plin de sine, se leapădă de Dumnezeu.
Marea iscusinţă a vieţii duhovniceşti e să lucreze omul cu puterea lui Dumnezeu, nu cu puterile sale. Marea înţelepciune este să-L ai pe Domnul sălăşluit în tine.De vrei să faci un lucru cât de mic, cheamă-L pe Dumnezeu în ajutor. Fă-le pe toate ca în faţa Lui, şi fără El nimica să nu faci. Că spune Domnul: „Cel care nu adună cu Mine risipeşte” (Lc 11, 23).
Puterea împotrivirii la păcat e de la Dumnezeu, şi se câştigă cu rugăciunea.
Teme-te de mândrie. E cel dintâi şi mare vrăjmaş. Pe îngeri i-a făcut să cadă.
De ai vreun mic câştig duhovnicesc, nu te împăuna cu părerea de sine. Nu aduna comoară pentru tine, ci îmbogăţeşte-te în Dumnezeu.
Smerenia s-o cauţi mai întâi de toate. Că fără ea nimic nu poţi să faci. Smerenia e mântuire iute.
Cată smerenia, nu sfinţenia. Că fără smerenie, sfinţenia-i curată amăgire. Că pentru lipsa smereniei au ajuns draci căzuţi duhurile îngereşti şi sfinte.
Trăieşte aşa ca să-L mulţumeşti pe Dumnezeu, nu pe tine. Mulţumirea de sine e primejdioasă.
La baza bolilor mintale nu stă sexualitatea, cum zice Freud, ci mândria.
Centrarea pe sine este începutul bolii mintale. Boala mintală se întemeiază pe socotirea propriei persoane drept centru al lumii.
***

Nu-i om pe lume cu psihic sănătos. Tot omul are în el toate bolile. Cel care pare sănătos şi normal, este cel care ajunge să-şi stăpânească boala şi s-o ţină în frâu. Bolnavul mintal însă nu-şi mai poate controla boala, şi ea iese la iveală.
Duhovnicul e şi psihiatru. Până la urmă, rădăcina bolii mintale e o nepuţinţă a sufletului. Totul are sens duhovnicesc, duhovnicescul le cuprinde pe toate. Şi tratamentul duhovnicesc poate tămădui, adesea, boala mintală.
Un psihiatru care nu-i şi om duhovnicesc poate să aline boala, îl poate aduce din nou în lume pe bolnav, îl poate face să trăiască alături de ceilalţi oameni. Dar n-are ce-i da sufletului său, nu-i poate arăta sensul existenţei sale. Asta numai duhovnicul poate s-o facă.
***

Pururea să avem căinţa tâlharului pe cruce. Că nu ştim lungimea vieţii.
Dacă eşti tulburat în vremea rugăciunii, alungă tulburarea şi te căieşte de tulburarea ta. De nu-ţi e inima zdrobită, iarăşi să te căieşti. De nu te poţi căi, căieşte-te de neputinţa ta. Şi aşa, pururea stăruie în căinţă.
Sileşte-te spre căinţă. De n-ai râvnă spre căinţă, roagă-L pe Dumnezeu să-ţi ierte lipsa de râvnă.
Când sufletul ţi-e tulburat, aleargă la căinţă; de n-ai căinţă, căieşte-te de necăinţa ta. Ca pururea să biruie căinţa.
Pocăinţa nu-i doar plângere de o clipă a păcatului, ci e necontenită mustrare a inimii.
De eşti creştin, fă din căinţă firea sufletului tău. Căinţa nu doar cere iertarea de păcate, îşi cunoaşte încă neputinţa şi nimicnicia în faţa lui Dumnezeu. E însoţită de smerenie, de frica de Dumnezeu şi aducerea-aminte de moarte. Petrece pururea în ea. Ca s-o afli, cere-o de la Dumnezeu, şi ca pururea s-o ai, pururea cere-o.
Începe orice lucru cu căinţa. Şi rugăciunea tot aşa s-o începi. Împacă-te întâi cu Dumnezeu, ca să nu te rogi cu păcat. Că rău rugându-se oarecând un hoţ de cai la Sfântul Nicolae, a fost mustrat de sfânt şi aruncat într-o groapă cu hoituri, ca să-şi cunoască din acea duhoare urâciunea rugăciunii sale.
La rugăciune, uneşte-ţi mintea cu inima. Şi vezi de-i bine răsădită acolo. Iar calea unirii e căinţa. Şi prin căinţă intrând în ascunzişul inimii, aflăm acolo ferire de primejdii şi adăpost.
De moleşeală şi puţinătate de suflet să te căieşti ca de păcat, silindu-te să-ţi vii în fire.
Pentru răceala sufletului să te căieşti, că e păcat.
Căieşte-te că nu-i iubeşti de ajuns pe oameni, că nu te dor necazurile lor.
Căieşte-te că nu eşti sfânt, căieşte-te de starea ta jalnică.
„Greşiţi ai noştri”, pe care îi iertăm, ca să primim iertare, sunt şi cei pe care nu-i placem pentru că sunt altfel decât noi.
***

Mulţi talanţi are omul, dar puţin câştig, că-i iroseşte în vremea vieţii sale.
Adevărata ta viaţă, omule, e în ceruri. Începe s-o trăieşti de aici, de pe pământ.
Pururea să fim ca cel ce-aşteaptă să-i vină trenul dintr-o clipă în alta şi-i gata să se urce în el.
Cele duhovniceşti sunt cu adevărat, şi-s mai adevărate decât cele pământeşti şi văzute. Însă pe ele numai ochiul inimii le vede.
Despre teama de Judecata ce va să fie: Cată la Împărăţie ca un călător, fără grijă de ziua de mâine, pururea gata de drum. Şi neştiind ceasul plecării, fii pururi treaz, cu candela nestinsă.
De trândăvie şi deznădejde scăpăm de cugetăm la moarte şi, după cuvântul părintesc, de socotim fiecare zi ca pe cea din urmă. Că numai aşa vezi că n-ai vreme de pierdut, şi nu amâni rugăciunea. Că în orice clipă poţi muri, în noaptea asta chiar, si-n cele ce vei fi aflat, în acelea vei fi judecat, după cum spune Domnul. Să ne îngrijim, dar, întotdeauna să fim împăcaţi cu Dumnezeu şi cu oamenii.
Trăieşte ziua de azi şi lasă grija zilei de mâine, că îngrijorarea n-o schimbă cu nimic. Să nu-ţi pierzi timpul, irosindu-ţi clipa. De clipa de acum să te îngrijeşti, veghind să ai mereu ulei în lampă ca fecioarele înţelepte, şi-n toată clipa gata să-L primeşti pe Mire. Asta să ne fie grija, cum suntem aici şi acum. Că aşa cum vom fi aflaţi, aşa vom fi judecaţi de Hristos.
***

Tainele cele dumnezeieşti nu se iscodesc cu mintea, ci se primesc cu inimă credincioasă, şi atunci ni se arată desluşit.
Duhovnicia e a vieţii, nu a minţii.
Temeiul poruncilor dumnezeieşti e viaţa, nu ştiinţa. Nu cerceta, dar, cu mintea la ce-s bune. Dacă scrie pe ceva „otravă”, te fereşti, nu guşti să vezi de e aşa sau nu.
***

Fugi de îndoială ca de dracul. Nu citi Scripturile cu duh îndoit, că vine dracul în chip de teolog şi ţi le tâlcuieşte el cu viclenie. Cu credinţa, taie pe dată şirul vorbelor lui.
Nu sta de vorbă cu dracii, nu le fă pe voie. Nu lua aminte în nici un chip la şoptirile lor.
De te cuprind ispitele, zbate-te să scapi, ca omul prins de vâltoare. Ţine la viaţa sufletului cum ţii la viaţa trupului.
De se aprinde în tine flacăra ispitei, stinge-o iute cu apa rugăciunii, până nu se înteţeşte pârjolul. Nu sta nepăsător, revino-ţi iute şi respinge-o iute. Zbate-te şi strigă, ca un om luat de şuvoi. Moliciunea în vreme de ispită e moarte curată.
Ispita e şarpele muşcător. Cum l-ai simţit că muşcă, loveşte-l şi taie-i capul.
Zicea unul dintre Părinţi: „De pofteşti trup, mergând la morminte vezi ce rămâne din frumuseţea lui”.
Cugetele de hulă arată fără puţinţă de tăgadă că Necuratul există. Că sunt cumplit de înfricoşătoare, cum omul nu poate gândi. E bine că-şi dă arama pe faţă, că îndeobşte lucrează pe furiş, şi nu cunoaştem tăria vrăjmăşiei sale şi nu ştim cu ce duşman hain avem de luptat. Numai aşa putem să-l vedem. Împotriveşte-te, leapădă-te, nu le lăsa să-ţi intre în suflet, nu sta de vorbă cu ele nicidecum. Nu te înfricoşa. După cum spun Părinţii, e o ispită bine ştiută a vieţii duhovniceşti. În Scara aflăm multe învăţături în această privinţă. Când, la rugăciune, dracul ne aduce astfel de gânduri, încă mai mult să ne ţinem de ea, punând împotriva lucrării lui lucrarea noastră, prin chemarea lui Iisus.

Fericita Maria Brancoveanu


O, de trei ori Fericita Maria Brancoveanu, aleasa Doamna a neamului romanesc, care ne-ai mantuit neamul din nevoi, curatindu-l prin sangele muceniciei fiilor tai, prin botezul lacrimilor tale cele sfintite, mijloceste si acum pentru noi la Imparatul nostru si al tuturor si, ca o porumbita neprihanita, inalta sufletul acestui neam, ca sa-I cante lui Dumnezeu: Aliluia!”

“Pentru a ne putea apropia de cel care plange, ne trebuie lacrimi; ca sa-l intelegem pe cel care suspina trebuie sa ne frangem inima; iar daca vrem sa ne facem partasi la durerea cuiva, se cuvine sa fim impreuna-patimitori. Si toate acestea ne cer deopotriva duiosie, marinimie si dragoste nefatarnica.

Cu ce indrazneala ne vom apropia cu cugetul si simtirea de tanguirea Doamnei Maria Brancoveanu, cand vedem ca patimirile, lacrimile si suspinurile ei au inaltat un munte ale carui piscuri au ajuns pana in Cer? Nimic nu ne indreptateste in indraznirea de a grai vreun cuvant despre taina acestui noian de suferinta, purtat in suflet de sotie si mama. Asadar, ne ramane fie o tacere indemnatoare la rugaciune, fie sa incercam launtric spre a gasi o cale cuviincioasa care sa ne pregateasca sufletul ca macar sa priveasca inspre adancul cel inalt al suferintei Doamnei Maria.

Toti cei care au izbandit cu adevarat, intru Hristos Domnul au biruit, iar calea le-a fost urzita din nenumarate lacrimi, plangeri, dureri si suspine. Insa patimirile tuturor oamenilor au fost imbratisate de Mantuitorul Iisus in Ghetsimani si astfel au fost invesmantate in sudori de sange (Luca 22, 44), ca si intr-o hlamida imparateasca. Ca niste peceti ale biruintei Domnului Iisus Hristos asupra mortii, Sfintele Taine ale Bisericii ne deschid si ne lumineaza cararile cele inguste ale mantuirii firii omenesti. De accea, am socotit ca o apropiere cuviincioasa de taina sufletului Doamnei Maria Brancoveanu ar fi tocmai o aplecare spre intelegerea lucrarii harului dumnezeiesc intru care ea a izbandit.
(…)

In anul 1714, Voievodul Constantin Bancoveanu si Doamna Maria adunasera 40 de ani de casnicie. Tot in acest an, domnitorul urma sa isi sarbatoreasca implinirea celor 60 de ani de viata pamanteasca, insa prin iconomia lui Dumnezeu praznuire s-a stramutat in Ceruri, intru slava muceniciei. Acestea toate s-au implinit 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului. In aceasta zi, Doamna Maria isi sarbatorea ziua numelui si tot in acesta zi s-a simtit cel mai aproape de adancul de durere al Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu.

A sosit si acea veste cutremuratoare, prin care i se spunea ca sotul si fii ei au fost descapatanati. Insa, mai presus de aceste cuvinte, strajuia o lumina. In inima Doamnei Maria rasuna limpede si lin cuvantul pe care Dreptul Simeon l-a grait Fecioarei Maria: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi.” (Luca 2, 35). Primind in inima cuvintele ce-i vesteau moartea sotului si fiilor sai, Doamna Maria si-a revarsat privirea spre cerul brazdat de gratiile temnitei. Trupul i s-a umplut de sudori reci, sufletul parca i-a inghetat in suspin, insa apoi a izbucnit parjolul durerii, iar lacrimile parca se prefaceau toate in sange. O, Sfanta Marie Brancoveanu, lumineaza-ne pe noi sa pricepem cutremuratoarea si luminata biruinta a suferintei!



***

In vremea intemnitarii din Stambul si mai apoi in vremea exilului din Kutahia, in sufletul Doamnei Maria Brancoveanu s-a perindat multe aduceri aminte ale celor dragi si nenumaratele lacrimi i-au sfintit chipul. Albita in cuptorul noianului de tanguiri si suspine, dragostea Domnei Maria pentru cei martirizati i-a invesmantat sufletul cu o tainica straluminare: rugaciunile sotului si ale fiilor sai erau ca un acoperamant asupra celor ramasi in viata din neamul lor, iar ajutorul si mangaierea Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu se faceau simtite in toata vremea. Rugaciunile inlacrimate pe care vaduva Maria le indrepta catre Maica Domnului i-au adus multa alinare, pentru ca pricepea ca, asa cum sotul si fiii Il urmasera in patimiri pe Stapanul Hristos, asa si ea se invrednicise sa urmeze Aceleia pentru care moartea Fiului lui Dumnezeu a fost cea mai istovitoare suferinta. Pe aceasta carare launtrica a lacrimilor, Maria Doamna a gustat din adancurile harului lui Dumnezeu si a cunoscut nemijlocit ca suferinta intregii lumi se aduna in inimile celor ce patimesc intru tanguirea sufletului.

Spre intarirea Doamnei Maria pe aceasta cale a impreuna-patimirii, a iertarii si a dragostei dumnezeiesti, Maica Domnului a aratat o minune care s-a savarsit in ziua praznicului Adormirii Sale, in vreme Sfintei Liturghii, tocmai cand la Constantinopol se plinea martiriul Brancovenilor. Acest lucru minunat i-a fost vestit Doamnei Maria cu multa amanuntime, insa pentru noi, cei de azi, aceasta imprejurare a ramas insemnata doar in filele cronicilor:

<
Aceasta pocainta facea ei pentru pacatele lor. Si nu s-au indestulat Stefan Voda numai pe moartea lui Constantin Voda si a feciorilor lui, ci, inca fiind doamna lui si ginerii lui Constantin Voda si alti oameni ai lui scapati din primejdia mortii pre carele vrea turcii sa-i sloboaza sa vie in tara, iar el s-au sfatuit cu tata-sau si cu sfetnicii lor ca nu se cade sa vie in tara ci sa-i faca surgun. Si au facut mestesug cu imbrihorul si i-au insalat de au dat bani 80 de pungi, zicandu-le ca zic turcii ca de vor da acesti bani, ii vor slobozi; si ei in nadejdea aceea au trimis pe la casile lor aici, in tara, de au facut cum au putut, de au dat acei bani si despre alta parte scria la imbrihor ca sa sa nevoiasca sa-i faca surgun la Kiutaiu, la Anadol si au fost cu banii dati si surguniti>>.

Dupa intoarcerea din exil, Doamna Maria a purces spre Manastirea Dintr-un lemn spre a se inchina si a aduce multumire Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Si pentru acest sfant locas, ca pentru atatea altele, familia Brancoveanu isi daruise osteneala ctitoriceasca. Insa in anul 1715 locasul fusese innoit, iar acum, deasupra usii bisericii se putea citi aceasta pisanie:

“Acesta sfanta si dumnezeiasca manastire care se numeaste Dentr-un lemn, unde sa cinsteste si sa praznuieste Nasterea Preasfintei si Preacuratei de Dumnezeu Nascatoare Fecioarei Maria, din temelia ei iaste zidita si facuta de Ioan Matei Basarab Voievod. Deci, trecand multa vreme, inceput-au a sa invechi si a sa strica toate lucrurile si zugraveala. Dup-aceia, din voia si porunca lui Dumnezau stand Domn blagocestivul si crestinul Ioan Stefan Cantacuzino Voievod; deci, avand mare evlavie catra sfantul locas acesta, numaidecat cu osardie s-au apucat ca de iznoava a o infrumuseta, luminand si mai largind intai biserica si zugravindu-o a doaoa si impodobind-o si cu tample si cu altele ce i-au trebuit, facand si case si chilii de prejurul ei, cum sa veade, in slava Preacuratei Stapane si intru pomenirea Marii Sale si a parintilor, savarsind la leat 7223 [ 1715 ], mes. Avgust 30 dni. Ispravnic fiind chir Ioan Arhimandrit de la Hurezi”.



In obstea romaneasca era adeverit ca aceasta grabnica innoire a locasului de la Dintr-un lemn era o diversiune prin care Cantacuzinii voiau sa acopere rusinea pe care o patimise in biserica Doamna Pauna, “indracindu-se”- dupa cum cronicarul graieste.

Vazand innoirile facute la Manastirea Dintr-un lemn, Doamna Maria nu putea sa nu isi aduca aminte ca dimpreuna cu sotul sau au fost nasii de cununie ai lui Stefan si Pauna, cei care mai apoi le-au fost calai tainuiti, iar acum erau zugraviti in randuiala ctitorilor. Cu multa durere in suflet intrand in biserica manastirii, Doamna Maria s-a plecat in rugaciune inaintea icoanei Maicii Domnului. In minte ii rasunau cuvintele pe care sotul sau i le-a grait lui Stefan Cantacuzino in Vinerea Mare, ziua plecarii familiei lor spre Constantinopol: “Finule Stefan, daca aceste nenorociri sunt de la Dumnezeu pentru pacatele mele, faca-se voia Lui. Daca insa sunt roada rautatii omenesti, pentru pieirea mea, Dumnezeu sa ierte pe dusmanii mei, dar pazeasca-se de mania teribila si razbunatoare a judecatii divine.

Valuri de durere neostoita cuprindeau sufletul vaduvei Maria, insa nu si-a lasat cugetul sa savarseasca judecata asupra celor ce le-au uneltit pieirea, caci nu voia sa se desparta de harul cel mangaietor al Preasfantului Duh. Cuvantul iertarii rostit de barbatul sau in Vinerea Mare, precum si graiurile de imbarbatare pe care sotul ei Constantin le-a grait fiilor, erau asemenea unor ziduri de cetate intru care nu putea navali ura si razbunarea. Ce dulce s-a facut in inima ei dragostea pentru vrajmasi si cat de minunate sunt cuvintele de indemn si marturisire ale tatalui copiilor ei:

“Fiii mei, fiii mei! Iata, toate avutiile si orice alta am pierdut. Sa nu ne pierdem inca si sufletele! Stati tare, barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte; priviti la Hristos Mantuitorul nostru, cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit! Credeti tare in aceasta si nu va miscati, nici va clatiti din credinta pravoslavnica pentru viata si pentru lumea aceasta! Aduceti-va aminte de Sfantul Pavel, ce zice: ca nici sabie, nici imbulzeala, nici moarte, nici alta orice nu-l va desparti de Hristos, ca nu sunt vrednice muncile si nevoile aceste de aici spre marirea ceea ce o va da Hristos. Acum, dara, o dulcii mei fii, cu sangele nostru sa spalam pacatele noastre!”

In fierbinteala rugaciunii, Doamna Maria a multumit Maicii Preacurate, s-a rugat pentru toti cei iubiti ai sai, insa deopotriva si pentru Pauna, Stefan si stolnicul Constantin Cantacuzino.

Simtea cu incredintare ca, aici, in fata icoanei inaintea careia se ruga, pronia lui Dumnezeu a savarsit judecata asupra Cantacuzinilor, iar toate cele petrecute dupa uciderea sotului si a fiilor sai intareau acest lucru. Din cele pe care i le spusese amanuntit Patriarhul Hrisant, Doamna Maria cunostea pribegia vaduvei Pauna dimpreuna cu copiii sai, Radu si Constantin.

In anul 2004, cand a fost inlaturata ferecatura metalica a icoanei Maicii Domnului de la Manastirea Dintr-un lemn, s-a putut vedea ca este o icoana zugravita pe ambele parti. In procesul de restaurare s-a descoperit ca pe spatele icoanei este infatisata Infricosatoarea Judecata. Cu adevarat, o infricosata judecata li s-a facut Cantacuzinilor prin aceasta icoana. Insasi marturia istorica adevereste foarte limpede:



Sub privirea blanda ai ocrotitoare a Maicii Domnului, Voievodul Constantin Brancoveanu primeste moarte martirica dimpreuna cu cei patru fii ai sai si cu sfetnicul Ianache. Acest lucru se savarseste tocmai cand Voda implineste 60 de ani, la Praznicul Adormirii Preacuratei Fecioare, in 15 august 1714. Stefan Cantacuzino si tatal sau, stolnicul Constantin, mor miseleste in 7 iunie 1716, fiind spanzurati pe neasteptate in temnita si, apoi, decapitati. Moartea lor s-a petrecut la praznicul Sfintei Treimi, vadindu-se a cui dragoste nu au inteles-o intru adevar si lucrare, ci doar au fatarnicit-o.

Doamna Maria a plecat din tara intru defaimarea mazilirii lui Brancoveanu si s-a intors cu multa cinste, in luna octombrie a anului 1716, dimpreuna cu voievodul Ioan Mavrocordat. Doamna Pauna cunoaste si ea necinstea mazilirii sotului ei in ianuarie 1716, iar cand afla ca barbatul i-a fost ucis de turci, izbuteste sa fuga din Constantinopol, insa ramane pentru tot restul vietii in pribegie pe meleagurile Apusului.

Fiii lui Brancoveanu s-au facut prin ascultare si marturisire Mucenici ai Imparatului Hristos, iar fiii lui Stefan Cantacuzino sunt indemnati staruitor de Papa Clement al XI-lea sa treaca la catolicism, pentru a li se inlesni traiul in pribegie sub tutela imparatului de la Viena.

Si chiar daca pana astazi Cantacuzinii poarta asupra numelui lor prihana uneltirii uciderii Brancovenilor, sa aratam intelegere si sa ne aplecam cu dragoste si impreuna-patimire (compatimire) catre toate cele care nu s-au savarsit dupa voia lui Dumnezeu, atat in neamul nostru, cat si in intreaga fire omeneasca; si, alipindu-ne cugetul si simtirea de rugaciunea Sfintilor Mucenici Brancoveni, sa ridicam glas catre Mantuitorul Hristos si sa-L rugam sa ne arate mila Sa tuturor celor care suntem partasi ai firii omenesti. Intru aceasta osteneala sa o avem drept pilda si mijlocitoare pe Sfanta Maria Brancoveanu, caci prin lacrimile ei s-a facut urmatoare a Maicii Pururea Fecioare, a Celei careia Dreptul Simeon i-a proorocit: “Prin sufletul tau va trece sabie, ca sa se descopere gandurile din multe inimi” (Luca 2, 35).



(…)
In ceasurile linistite ale noptii, dupa ce isi savarsea rugaciunile, adeseori Doamna Maria se lasa cuprinsa cu totul de dorul sotului si al fiilor ei. Ii insotea in amintirile sale scumpe si le mangaia chipurile prin lacrimile care ii siroiau pe obraji. Glasurile lor ii rasunau limpede in inima, alcatuind un luminos sirag al aducerilor aminte. Dupa ce s-a intors din surghiun, a citit de nenumarate ori panegiricele alcatuite de fiii sai. Le simtea ca pe o rugaciune, si pentru ca lacrimile i se amestecau cu slovele tipariturii, adeseori inima i se umplea de o minunata mangaiere. Parca il auzea si acum pe Stefan rostind in biserica panegiricul sau alcatuit in cinstea Adormirii Maicii Domnului. Ii dedicase anume ei acest cuvant, iar citindu-l era incredintata ca fiul sau ii graia de dincolo de hotarul de taina al acestei lumi:



<Nu este cu putinta, la varsta in care ma aflu, sa intocmeasca omul cugetari inalte, sa le alcatuiasca in chip armonios si sa le compuna dupa elocventa ceruta - incat, daca e cu putinta ca si in acest cuvintel sa se afle vreo cugetare aleasa, o randuiala bine alcatuita sau vreo forma artistica, aceasta va fi o daruire a Imparatesei Ingerilor, care ajuta cu mana sa cea preamilostiva si-i imputerniceste pe aceia care cerceteaza cu evlavie marirea si lauda ei. Acelasi lucru se petrece si intru faptele tale, Stapana preaevlavioasa, pentru ca in mai toate faptuirile tale straluceste o putere neobisnuita, adica o lucrare si un obicei catre Mireasa cea fara de prihana, care priveste cu ochi veseli si primeste ruga ta umila, pe care o savarsesti la pregatirea si inceputul a toata fapta cea buna. Aceasta deprindere placuta lui Dumnezeu, ca o oglinda trebuie sa o aiba inaintea lor fiii Bisericii, pentru ca sa se indrepteze orice lucrare spre cinstea si marirea Atotputernicului Dumnezeu, prin solirea si acoperamantul Maicii Pururea Fecioare Maria. Iata, dar, Stapana iubitoare de Dumnezeu, pentru ce-ti dedic aceasta sfintita imnologie, pe care am compus-o nu numai pentru ca sa primesti un ospat sufletesc, prin ascultarea laudelor preamaritei Fecioare, ci ca sa se invete si poporul lui Dumnezeu sa puna ca temelie statornica la toata lucrarea calduroasa solire a Nascatoarei de Dumnezeu celei pline de dar. Primeste, dar, cu inima de mama, acest mic dar al fiului celui iubitor de mama, primind dimpreuna si indatorata umilinta din inima fiiasca, mama mea cea blanda! Si asa sa te am, prin solirile celei Preacurate, impreuna cu preablandul meu Domn si parinte, intru zile indelungate si multi ani, pazita de tot raul.
Al blandetii tale supus si prea umilit fiu, Stefan Brancoveanu>>.

Doamna Maria simtea ca parca anume pentru clipele ei grele au fost alcatuite, spre a-i alina dorul si durerea de mama. Oriunde deschidea cartile ce cuprindeau panegiricele, vedea implinirea in viata a cuvintelor – erau asemenea unor tainice rostiri proorocesti si doriri ale muceniciei pentru Hristos Domnul.



Iata ce scrie Sfantul Stefan Brancoveanu in cuvantul inchinat Sfantului Arhidiacon Stefan:

<
Cati traim in lume, toti, dupa cum experienta ne-o arata, avem nenorocirea noastra, la toti viata ne este greu de suferit, si cu toate acestea unii ard ca pucioasa si raspandesc duhoare din cauza maniei si nesupunerii fata de voia Facatorului a toate. Altii ard ca dafinul, zbatandu-se si murmurand in vapaia nenorocirii si a intristarii, intru care sunt ispititi. Iar altii, ca plantele aromate izvorasc buna mireasma, fara murmur si fara tulburare. In acelasi fel s-a aratat si Stefan celor care l-au martirizat: bland, marinimos, pasnic. Ocarat fiind, n-a ocarat impotriva; batjocorit fiind, a suferit. Defaimarea o socotea ca pe o cinste, pietrele ca pe niste stele. Sangele ce curgea din sfintitul sau trup il socotea asemenea unei mari peste care trebuia sa treaca pentru a ajunge la Stapanul si Domnul sau si, dorind a fi acolo unde este Domnul, prin sange s-a stramutat acolo unde este Hristos.
[…] Arata-ne noua, preaiubite Sfinte al Bisericii, cum sa-l iubim pe aproapele nostru, cum sa-i iubim pe vrajmasii nostri si cum sa ne facem urmatorii tai cei mai ravnitori. Roaga-l pe Iisus, pe Care L-ai vazut bland, de-a dreapta Nascatorului Celui fara de inceput, ca sa pazeasca in chip deplin si preafericit o icoana vie a virtutii tale, pe iubitorul de Hristos si pe preacrestinul nostru Stapan si Domn. Roaga-te Nazarineanului Celui rastignit, a Carui Dumnezeire pana la moarte o ai propovaduit, sa-i pazeasca pe alesii boieri, madulare cinstite si vrednice de o astfel de evlavioasa impreuna-vietuire.

De trei ori fericita este aceasta vreme, din pricina ca acela care prin cuvant propovaduieste, poate nestingherit sa laude blandetea si iubirea de frate. O, cat se bucura sufletul tau cel prea virtuos de propovaduirea si lauda acestor virtuti, pazite de Dumnezeu si cinstite Stapane! Bucuria ta este un semn de incredintare – fiindca te bucuri auzind propovaduindu-se si laudandu-se buna voire si intelepciune –, partas fiind si la propovaduire, partas fiind si la lauda. Pentru ca – dupa cum au spus cei invatati –, fiecare pe cele intru care afla multumire, pe acelea si cinstindu-le, se veseleste. Cu un astfel de purtator de grija, vrednic de cinste, cu un astfel de cap virtuos, pare a fi necuviincios sa nu se veseleasca dimpreuna si toate madularele. Oare ii impreuna-numarati cu poporul cel ales al Mantuitorului si pe unii uratori de frati sau dintre cei care se bucura de nenorocire? Risipeasca-se deci norii tuturor celor care il despart pe om de bunul cel desavarsit. Fugiti de desertaciune, inselaciune si desfranare. N-a mai ramas loc pentru unele ca acestea in inimile noastre; voim sa-l urmam pe intaiul martir, sa invatam din a sa invatatura calea mantuirii. Amin>>.

sâmbătă, 15 august 2009

Cum a murit Constantin Brancoveanul si fii sai


Plenipotentiarul venetian la Tarigrad, Andrea Memno, a fost de fata in 15 august 1714, la scena executiei lui Constantin Brancoveanu Voda si a membrilor familiei sale ucisi din porunca sultanului Ahmed. In scrisoarea sa catre dogele Venetiei, plenipotentiarul sau raporteaza astfel:

Duminica 15 august de dimineata, s-a taiat capul batranului principe al Vlahiei, tuturor fiilor lui si unui boier care-i era vistier.

Iata cum s-a facut:

Inca de dimineata Sultanul Ahmed se puse intr-un caic imparatesc si veni la seraiul zis foisorul Jalikiacs pe canalul Marii Negre, in fata careia era o mica piata, unde au adus pe Brancoveanu Voievod, pe cei patru baieti ai lui si pe vistierul Vacarescu, i-au pus in genunchi unul langa altul la oarecare departare, un gade le-a scos caciulile din cap si Sultanul i-a mustrat facandu-i haini. Apoi le detera voie a face o scurta rugaciune.

Inainte de a se ridica securea asupra capului lor fura intrebati daca voiesc sa se faca turci si atunci vor fi iertati. Glasul cel inabusit de credinta al batranului Brancoveanu rasuna si zise inspaimantat de aceasta insulta:

“Fiii mei! Iata, toate avutiile si tot ce am avut am pierdut; sa nu ne pierdem insa si sufletele! Stati tare si barbateste, dragii mei, si nu bagati seama de moarte. Priviti la Hristos Mantuitorul nostru cate a rabdat pentru noi si cu ce moarte de ocara a murit; credeti tare intru aceasta si nu va miscati nici va clatiti din credinta cea pravoslavnica pentru viata si lumea aceasta.”

La aceste cuvinte Ahmed se facu ca un leu turbat si porunci sa li se taie capetele. Gadele infiorator, ridica securea si capul marelui vistier Enache Vacarescu se rostogoli pe pamant. Apoi se incepu cu uciderea copiilor. Cand gadele ridica securea la capul feciorului celui mai tanar al domnului, Beizadea Mateias, numai de 16 ani, acesta se ingrozi de spaima; sarmanul copilas, vazand atata sange de la fratii lui si de la Vacarescu, se ruga de Sultan sa-l ierte, fagaduindu-i ca se va face turc. Insa parintele sau, Domnul, al carui cap cazu in urma, infrunta pe fiul sau si zise: “Mai bine sa mori in legea crestineasca, decat sa te faci pagan, lepadandu-te de Iisus Hristos pentru a trai cativa ani mai mult pe pamant!

Copilasul asculta si ridicand capul, cu glas ingeresc zise gadelui: “Vreau sa mor crestin. Loveste!”

In urma ucise si pe Brancoveanu.

O Doamne! O Doamne! Pana-mi tremura cand va scriu Excelenta. Ceea ce am vazut … Ma intreb: putut-a fi de fata cineva sa nu fi plans, vazand capul nevinovatului Mateias tanar tinerel, rostogolindu-se pe jos, langa capul parintelui sau care se apropiase de-al copilului … parea a-l imbratisa…

Gadele stropit de sangele crestinesc, face un salut Sultanului Ahmed si se retrage. Sultanul insotit de plenipotentiarii Germaniei, Rusiei, Angliei se ridica sa plece. Vazandu-ma cu ochii inlacrimati spuse Sultanul ca regreta acum ceea ce a savarsit…

Sfintii Brancoveni



Urcat pe tronul Munteniei în 1688, Constantin Brâncoveanu a domnit peste un sfert de veac, marcând istoria Neamului si a Bisericii prin nuroase ctitorii (între care manastirea Hurezi) ocrotind cultura, secondat de Mitropolitul Antim Ivireanul, si aparând Ortodoxia pe pamânt românesc si strain. Vom încerca, în cele ce urmeaza, sa rememoram MARTIRUL BRÂNCOVENILOR.

La 25 Martie 1714, Voievodul Constantin Brâncoveanu este mazilit de turci, dus cu familia la Istambul si închis în temnita Edicule (Sapte Turnuri). Pâna în vara va fi torturat continuu pentru a marturisi unde-si avea banii, turcii numindu-l "Altân Bei" (Printul Aurului). Dupa torturi cumplite i-au smuls semnatura pentru aurul depus la Venetia.

La 15 August 1714, de Sf. Maria Mare, când împlinea 60 de ani, iar Doamna Maria îsi serba onomastica, Constantin Brâncoveanu a fost dus la locul de osânda Ialy Chisc (Chioscul Marii).

Erau prezenti sultanul Ahmed al III-lea, marele vizir Gin Ali, reprezentantii "crestinatatii apusene - Franta, Anglia, Imperiul Habsburgic, Rusiei - care nu refuzasera invitatia chiar în ziua de Sf. Maria" (Nicolae Iorga), alaturi de numerosi privitori. Li s'a îngaduit sa-si faca o ultima rugaciu-ne, dupa care sultanul le-a oferit viata daca trec la mahomedanism. Del Chiaro noteaza raspunsul demn al Voievodului "Împarate ! Averea mea, cât a fost, tu ai luat-o, dar de legea mea crestina nu ma las ! În ea m'am nascut si am trait, în ea vreau sa mor. Pamântul tarii mele l-am umplut cu biserici crestinesti si, acum, la batrânete, sa ma închin în geamiile voastre turcesti ? Nu, Împarate ! Mosia mi-am aparat, credinta mi-am pazit. În credinta mea vreau sa închid ochii, eu si feciorii mei". Apoi si-a încurajat fiii astfel : "Fiilor, aveti curaj ! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta pamânteasca. Nu ne-au mai ramas decât sufletele, sa nu le pierdem si pe ele, ci sa le aducem curate în fata Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sa spalam pacatele noastre cu sângele nostru !"

Sultanul a dat semnalul executiei. Primul fu decapitat visternicul Ianache Vacarescu, apoi cei patru fii ai Domnului : Constantin, Stefan, Radu si micutul Matei (11 ani).

Înmarmurit de durere, Domnul murmura : "Doamne, fie voia Ta", dupa care i s'a taiat si lui capul. Nicolae Iorga nota : "La capatul celei mai zguduitoare tragedii, ce n'are pereche în analele sângeroase ale sultanilor de odinioara, numai atunci s'a pus capat celor mai strasnice clipe pe care le poate suferi vreodata un suflet omenesc. Capul Domnului nu s'a putut dezlipi de trup, la lovitura nedibace, poate miloasa, a calaului, si, gramada, trupul batrânului parinte a cazut în tarâna udata de sângele tuturor copiiilor sai". Cele sase trupuri decapitate au fost aruncate în apele Bosforului, iar capetele "purtate în prajini" pe ulitele cetatii, au fost înfipte la o poarta a Seraiului si tinute acolo trei zile, dupa care au fost aruncate în mare. Crestinii piosi au pescuit trupurile si le-au înmormântat, pe ascuns, în biserica Adormirii Maicii Domnului din insula Halchi. Osemintele Voievodului-Martir au fost aduse în tara de sotia sa, Doamna Maria, în 1720 si îngropate pe ascuns în biserica Sf. Gheoghe-Nou din Capitala. Mormântul a fost acoperit de o placa de marmora alba, fara nume, iar identificarea s'a facut dupa descoperirea, în 1914, a unei candele de argint cu înscriptia : "Aici odihnesc oasele fericitului Domn, Io, Constantin Brâncoveanu Basarab Voievod".

Cronica vremii ni-l descrie pe Brâncoveanu ca un "Domn pravoslavnic, cu dragoste si râvna crestina. Credinta, acest sentiment sublim, i-a calauzit întreaga viata si i-a fost sprijinul cel mai puternic în ceasul crâncen al mortii. El a lasat în sufletul poporului amintirea unui domn crestin bun si drept, iar în arta operele create în epoca sa arata ca deasupra suferintelor zilnice si a pericolelor neîntrerupte, gândul lui stia sa se elibereze si sa urce la Dumnezeu, purtat de aripile curate ale credintei".

La doua secole de la moartea-i martirica, la 15 August 1914, Mitopolitul Primat dr. Conon Aramescu a savârsit primul parastas oficial la mormântul Voievodului. A doua pomenire oficiala s'a facut la 21 Mai 1934, când sicriul cu moastele sale a fost depus în catedrala patriarhala, iar dr. Miron Cristea, Patriarhul de atunci, a savârsit un parastas în prezenta Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române si a Familiei Regale. A treia comemorare oficiala a avut loc la 29 Octombrie 1988 - la împlinirea a trei secole de la urcarea sa pe tron - printr'o slujba de pomenire oficiata de ierarhi si preoti în frunte cu P. F. Patriarh Teoctist.

La 20 Iunie 1992 Biserica Ortodoxa Româna a canonizat pe Martirii Brâncoveni, stabilindu-le zi de pomenire la 16 August (pentru a nu coincide cu praznicul Adormirii Maicii Domnului).

In zilele de 15-16 August 1992 au avut loc la Bucuresti si Hurezi-Vâlcea ceremoniile proclamarii canonizarilor Sf. Martiri Brâncoveni, în prezenta membrilor Sf. Sinod, în frunte cu P. F. Patriarhul Teoctist, si a mii de credinciosi, care-si exprimau respectul si recunostinta pentru singurul Domnitor Român care a preferat moartea martirica fata de alternativa trecerii la mahomedanism.

Acum ne putem pleca genunchii si aprinde o lumânare de ceara curata la mormântul Voievodului-Martir Constantin Brâncoveanu de la biserica Sf. Gheorghe-Nou din Bucuresti, exemplu de credinta dusa pâna la jertfa.

Dumnezeu sa-i odihneasca !

Preot dr. CEZAR VASILIU

Să păstrăm credinţa ortodoxă şi comuniunea românească





Duminică, 16 august 2009, Biserica Ortodoxă Română sărbătoreşte - pentru prima dată la nivelul întregii Patriarhii Române - Duminica românilor migranţi. Cu acest prilej, Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române a adresat românilor migranţi şi familiilor lor următorul mesaj:


Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, preţuind mărturia creştinească şi românească a fiilor şi fiicelor duhovniceşti care lucrează sau studiază în străinătate, în şedinţa sa de lucru din 25-26 februarie 2009 a luat hotărârea ca, în fiecare an, prima duminică după sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului (15 august) să fie celebrată ca Duminica românilor migranţi, această duminică fiind înscrisă în calendarul bisericesc la rubrica Date Importante şi inclusă în programele liturgice şi pastoral-misionare ale fiecărei eparhii.


Rostul principal al acestei duminici speciale, celebrată anul acesta pentru prima oară la nivelul întregii Patriarhii Române, este de a spori dragostea creştină şi conlucrarea frăţească, astfel ca munca sau studiul departe de ţară, în străinătate, să nu devină îndepărtare sau înstrăinare spirituală între românii din aceeaşi familie sau din aceeaşi parohie din România. În Duminica românilor migranţi din acest an, celebrată în ziua de 16 august, cei de acasă şi cei veniţi de departe au prilejul de a se ruga împreună la Sfânta Liturghie. Astfel, toţi preoţii de la parohii şi mănăstiri sunt chemaţi să se roage în mod deosebit pentru românii din străinătate, care acum au venit în vacanţă, ca Mântuitorul nostru Hristos să-i izbăvească de încercări sau necazuri, să-i ajute să-şi păstreze credinţa ortodoxă şi identitatea românească, şi să cultive ajutorarea frăţească.


Prin mijloacele specifice, Biserica îşi manifestă grija pentru nevoile spirituale şi materiale pe care le au cei rămaşi acasă, în România, mai ales copiii, bătrânii, bolnavii şi săracii. Ne gândim cât de greu trebuie să le fie familiilor care, din sărăcie materială sau din alte motive, se află separate, fie prin plecarea la muncă în străinătate a unuia dintre părinţi, fie prin plecarea ambilor părinţi, lăsând copiii în grija bunicilor şi a rudelor din România sau uneori în grija nimănui. Cultivând bucuria reîntoarcerii acasă, Biserica îndeamnă la rugăciune pe toţi fiii ei duhovniceşti pentru ca cei aflaţi în această situaţie să-şi revadă familia reunită cât mai curând cu putinţă.


Rugăm pe Preamilostivul Dumnezeu să binecuvinteze pe toţi românii migranţi pentru ca şederea şi activitatea lor în străinătate să se împlinească în pace şi sănătate, în bună înţelegere cu cei din jur şi în apărarea bunului nume de creştin şi de român.


Cu aleasă preţuire, părinteşti binecuvântări şi rugăciune stăruitoare către Dumnezeu,


† DANIEL

Patriarhul Bisercii Ortodoxe Române


BIROUL DE PRESĂ AL PATRIARHIEI ROMÂNE

Icoane ale tuturor sfinţilor de peste an