Timpul nu mai are răbdare cu noi

Verile mergeam la ţară, cum se spune, la bunici. Locuiam într-o căsuţă de lemn şi pământ, într-o mare lipsă de tot ceea ce se cheamă civilizaţie. Seara o petreceam la lumina lămpii cu gaz şi ascultam poveşti. Cât de bogată şi luminoasă ne apărea lumea, plină de taine şi de frumuseţi! Atunci trăiam parcă într-un alt fel de timp, participam la o altfel de istorie, aceea deschisă către veşnicie.

Timpul trece mai repede, mult mai repede ca înainte. Aţi observat lucrul acesta? Nu mai ai timp sa citeşti o carte, să te gândeşti la ale tale, să te întâlneşti cu prietenii apropiaţi, nu-ţi mai rămâne timp nici măcar cât să-l petreci cu copiii şi cu însoţitorul de drum, pe calea acestei vieţi.

Savanţii au început chiar să măsoare scurtarea timpului. Şi nu este uşor să măsori ceea ce este măsură a tot ce există. Căci nu e stare şi nici mişcare care să nu aibă timpul ca dureros sentiment al trecerii. Şi au ajuns ei la concluzia, nu ştim prin ce socoteli, că astăzi 24 de ore trec la fel de repede pe cât înainte treceau numai 16 ore. Adică deja am pierdut o treime din timpul vieţii noastre, sau jumătate din timpul mediu în care suntem activi. Dar şi părinţi din pustia Sfântului Munte, pustnicii zilelor noastre spun acelaşi lucru: timpul trece astăzi cu mult mai repede decât în trecut. Iar lor nu le poate fi adusă acuza de subiectivitate psihologică dată de transformările sociale…

Viteza tuturor proceselor a crescut şi, totuşi, timpul s-a scurtat. Invers decât trebuia să fie! Iată, deci, că în pofida oricărei logici ştiinţifice, ideologii progresului s-au dovedit mari mincinoşi. Nu ei ne ziceau în secolul trecut că progresul ştiinţific şi tehnologic va face ca maşinile să înlocuiască munca omului şi astfel va prisosi timpul?! Da, maşina de spălat uşurează munca femeii, dar aceasta e mult mai stresată de lipsa timpului decât atunci când spăla rufele la râu…

Înainte vreme, oamenii se mişcau încet, cu rânduială, în tot ceea ce împlineau de-a lungul unei zile, a tuturor zilelor vieţii lor. Începeau ziua cu rugăciunea de dimineaţă şi o sfârşeau cu cea de seară; la masă spuneau Tatăl nostru şi nu se apucau de ceva până nu-şi făceau semnul Sfintei Cruci. Adică omul găsea răgaz în toată vremea şi locul să-i zică o vorbă lui Dumnezeu şi, ca răspuns, să primească în suflet încredinţarea că nu este singur. Viaţa lui, deşi era grea, cu urcuşuri şi coborâşuri, cum îndeobşte trebuie să fie viaţa fiecăruia pentru a învăţa ceva din ea, îi aducea un sentiment de împlinire. Era o existenţă trăită plenar.

Acum, însă, totul este făcut pe fugă, încât ne simţim aproape tot timpul văduviţi de bucuria clipei, nedesăvârşiţi în ceea ce facem şi trăim. Şi când îţi faci rugăciunea, pentru cei care au această râvnă, mintea nu este acolo. O ia înainte, căutând la grijile zilei sau ale vieţii cotidiene în general. Iar când te apuci de treabă, nu-ţi mai stă mintea să-ţi faci semnul crucii, că deja te gândeşti la altceva, şi până la urmă nici nu se potriveşte cu peisajul. De parcă Dumnezeu ar trebui să se dea după lume, să se asemene cu ea şi nu invers…

Şi uite aşa rămâne omul singur. Nu numai pentru că nu-L mai are pe Dumnezeu împreună cu el, dar nici pe ceilalţi oameni – prieteni, fraţi, soţi sau soţii – nu-i mai simte aproape. Asta fiindcă fiecare are ritmul lui atunci când aleargă – altminteri, grăbindu-te, cauţi tot timpul înainte, la ce va urma, cu nădejdea că va veni vremea să te linişteşti. Dar viaţa trece repede şi boala vine, vine şi moartea, mai repede decât te aştepţi, înaintea atât de doritului răgaz de liniştire şi aşezare întru ai tăi, întru ale tale.

Dar putem înţelege şi altfel această însingurare: graba, ritmul nebun şi gălăgia funciară lumii în care trăim nu ne mai îngăduie să ascultăm paşii timizi ai celuilalt pe cărările sufletului nostru. Alergătura ne exilează cumva în afara graniţelor propriului suflet. Căci sufletul, ca şi copilul sau dragostea, are nevoie să-i acorzi timp. Are ritmul său, acela al comunicării adânci şi liniştite cu Dumnezeu şi cu celelalte suflete. Acest lucru îl înţelege mai cu seamă femeia, pentru că-l simte cu o mai mare acuitate.

Şi pentru că ritmul zilei şi ai anilor societăţii în care trăim ne înstrăinează pe termen lung de viaţa propriului suflet, ajungem să ne obişnuim cu această stare şi ne simţim tot mai mult ca şi cum nu am avea suflet. De aceea şi prind teoriile evoluţioniste. Cu alte cuvinte, uităm de unde am plecat, uităm limba natală a dragostei inocente, a peisajului unui suflet în care încăpeau atâtea frumuseţi şi taine. Şi, de multe ori, murim printre străini, neştiuţi de nimeni – după cum se întâmplă cu atât de mulţi români rătăciţi printre cei lipsiţi de dreapta credinţă, aşa cum poporul evreu, pentru o bucată de carne, robea la egipteni. Aşa a lăsat Dumnezeu, doar o înţelege omul văzându-le, simbolic, în cele trupeşti pe cele ce se petrec în ordinea duhului.

Arhitecţii peisajului cotidian al societăţii moderne, biotehnologii unei umanităţi supuse maşinii au crezut că omul, precum o piesă, poate fi prelucrat într-atât încât să fie adus la stadiu de robot. Un calculator programabil, care să răspundă eficient comenzilor sistemului. Şi au urmat acestui proiect, aducându-l pe individul occidental foarte aproape de acest deziderat. Dar, totuşi, firea omului nu au putut-o schimba cu totul. Înstrăinaţi de propriul suflet într-o lume a maşinii şi informaţiei, oamenii suferă fără să-şi dea seama de ce. Cei mai mulţi nici măcar nu ştiu că au suflet. Cum ar putea atunci să identifice şi să înţeleagă suferinţa acestuia? E ca bolnavul pe care-l doare ceva, simte o mare slăbiciune, are ameţeli şi o stare de confuzie, dar nu ştie să-i spună doctorului de unde îi vine suferinţa.

Suferinţa resimţită de cea mai mare parte a oamenilor, care pe mulţi îi face să se arunce în vârtejul a tot felul de păcate, este intim legată de acea scurgere bolnavă a timpului ce nu mai are răbdare cu noi, tocmai pentru că nu mai măsoară petrecerea unei vieţi împreună cu Dumnezeu, izvorul timpului şi al vieţii, sau petrecerea împreună cu cei iubiţi, căci şi dragostea, şi frumuseţea, şi binele, tot de la Dumnezeu sunt primite. Este un timp dureros, ce ne dă măsura înstrăinării, a oboselii alergării după nimic. Şi cu cât alergăm mai mult, cu atât ne simţim mai singuri. Aici începe cercul vicios. Căci cu cât ne simţim mai singuri, cu atât ne este mai greu să suportăm trecerea dureroasă a timpului ce nu-şi mai găseşte rostul şi bucuria. Astfel că o luăm la fugă cu o grabă tot mai mare; ne ascundem în muncă, în obligaţii şi griji de tot felul, iar în puţinele răgazuri când rămânem singuri cu noi înşine ne este şi mai greu, şi o luăm de la capăt. Tocmai de aceea a fost inventat televizorul, ca să vindece această singurătate funciară resimţită de lumea de astăzi, care L-a neglijat până la uitare şi totală neştiinţă pe Dumnezeu. Televizorul, ziarele, internetul, senzaţionalul, eroticul şi violenţa, sentimente puternice, emoţii copleşitoare – toate sunt făcute pentru a ne face să uităm că viaţa noastră a devenit extrem de scurtă şi de chinuitoare. Trăim ca şi cum nici nu am mai trăi propria viaţă.

Vă rog să vă opriţi o clipă din cursa aceasta a nimicului. Trebuie să ne regăsim timpul pierdut, să-l recâştigăm. Cum? Mergând cât mai des la Sfânta Liturghie. Timpul vieţii sufletului nostru se adapă, ca orice fiinţă pe lumea aceasta, din darul lui Dumnezeu – în acest caz, din timpul Împărăţiei. Încercaţi şi o să vedeţi cum vi se schimbă viaţa.

Vă rog să câştigaţi timp făcând răbdare la scaunul de spovedanie. Căci păcatul e principalul vinovat de scurtarea timpului vieţii noastre. Nu ne îngăduie Dumnezeu mai mult timp, ca să nu adâncim şi mai mult păcatele în care ne complăcem.

Câştigaţi timp, oprindu-vă de cât mai multe ori în timpul unei zile pentru a spune un Doamne miluieşte!

Câştigaţi şi mai mult dând televizorul afară, fără ruşinea „ce-o să spună vecinii, prietenii şi familia!?”. Televizorul e cel mai mare cronofag din istoria lumii. Mănâncă zilnic în medie în jur de 3,7 ore din timpul tuturor. La bătrâni şi copii mai mult, la adolescenţi mai puţin. Vi se pare un lucru imposibil? Nu e oare mai uşor să renunţi la televizor decât să suferi pierderea timpului atât de scump al vieţii noastre, a clipei care trece şi nu se mai întoarce, a timpului în care încă mai eşti sănătos, încă mai eşti viu!? Aţi cunoscut pe cineva fericit că se uită la televizor? Sau am uitat şi chiar nu vrem să ştim ce însemnă fericirea? Atunci ne merităm soarta…

Trebuie să recâştigăm timpul redevenind sensibili la necazurile şi durerile celorlalţi prieteni, rude, vecini sau oameni de pe stradă, dar mai ales sensibili la glasul propriei inimi atât de întristată, îndoliată ca şi cum am fi murit printre străini, îngropaţi fiind în grijile şi plăcerile blestemate ale unei existenţe lipsite de Dumnezeu.

Vă rog să nu treceţi cu vederea cuvintele acestea – nu ştim cât ne va mai răbda Domnul.

Gheorghe Fecioru

Articol apărut în nr. 19 din “Familia Ortodoxă”

http://www.familiaortodoxa.ro/2011/06/16/timpul-nu-mai-are-rabdare-cu-noi/

Sf. Mc. Parascheva Romana în iconografia ortodoxă

Viaţa Sfintei Muceniţe Parascheva Romana ocrotitoarea parohiei noastre

Sfânta şi Marea Muceniţă Parascheva s-a născut într-un sat pe lângă Roma, în vremea domniei lui Hadrianus (117-138), din părinţi creştini, Agaton şi Politeia, care multă vreme îl imploraseră pe Domnul să le dea un prunc. Dumnezeu, care întotdeauna răspunde rugăciunilor celor care se tem de el, le dădu deci o fiică, pe care ei o numiră Parascheva, căci era născută într-o vineri (Paraskevi în greceşte înseamnă "vineri") dar şi din evlavie pentru Patima întăritoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Încă din frageda copilărie ea s-a consacrat cu totul celor dumnezeieşti. Nefiind deloc atrasă de jocurile copilăreşti, îşi petrecea vremea fie în biserică pentru a participa la Slujbe fie acasă, pentru a medita cuvântul lui Dumnezeu sau rugăciunea. La moartea părinţilor săi, pe când era în vârstă de 12 ani ea împărţi bogaţiile lor celor lipsiţi, apoi se retrase într-o Mănăstire unde primi mahrama, semn al închinării vieţii ei lui Dumnezeu. După ce şi-a petrecut o vreme în ascultare desavârşita faţă de maica superioară, cu sufletul însetat de a împărtăşi şi celorlalţi oameni comoara credinţei, ea părăsi Mănăstirea pentru a se duce să propovăduiască numele lui Hristos în oraşe şi sate. Astfel aduse pe mulţi păgâni la dreapta credinţă, suscitând nemulţumirea şi ura iudeilor, care au denunţat-o regelui acelui ţinut în care ea se afla (după alţii, noului împărat, Antonin cel Pios, către 140). Suveranul dădu ordin pe dată ca nobila creştină să fie arestată şi adusă înaintea lui. Când o văzu, rămase mai intâi surprins de frumuseţea ei apoi încercă să o atragă prin măguliri spunând : "Dacă te laşi convinsă de cuvintele mele şi accepţi să aduci sacrificii idolilor, vei primi multe bogăţii, dar dacă te încăpăţânezi, să ştii că vei avea multe de suferit". Tânăra fată, deşi gingaşă, îi răspunse cu bărbăţie : "Nu mă voi lepăda niciodată de prea blândul meu Iisus Hristos şi nici un chin nu va putea să mă despartă de dragostea Lui. Căci El a zis : Eu sunt Lumina lumii ; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii (Ioan 8:12). Cât despre idolii voştri, care nu au făcut nici cerul nici pământul, ei vor dispărea de pe pământ şi de sub cer (Ieremia 10:11)". Atunci mânia regelui se înflăcără şi dădu ordin soldaţilor să pună pe capul Sfintei o cască de fier înroşit în foc. Acoperită de rouă, precum cei Trei Tineri din cuptor, Sfânta Parascheva nu simţi nici o suferinţă. După ce i-au fost smulşi sânii, fu aruncată în închisoare, cu o piatră grea pusă pe piept, dar fu vindecată de un Inger ce şi-a făcut apariţia dintr-un mare cutremur. Constatând minunea, 70 de soldaţi din garnizoană s-au convertit şi au fost imediat executaţi din ordinul tiranului care o aduse din nou înaintea lui pe Parascheva. Repetându-şi înflăcărata mărturie de credinţă, Sfânta fu aruncată într-un cazan de cupru şi bronz umplut cu plumb incandescent. Dar şi acolo, trupul său - care primise prin asceză şi feciorie arvuna cinstirii vieţii viitoare - rămase neatins. Crezând că amestecul nu era cu adevărat arzător, tiranul se apropie şi fu orbit de văpaie. Sub efectul durerii îşi dădu seama de greşeala sa şi începu să strige : "Fie-ţi mila de mine, slujitoare a adevăratului Dumnezeu şi redă-mi lumina ochilor şi voi crede în Dumnezeul pe care îl propovăduieşti". La rugăciunea Sfintei, el, nu numai că îşi regăsi vederea ci primi şi lumina credinţei şi la cererea sa fu botezat în numele Sfintei Treimi, împreună cu toţi cei apropiaţi lui.

Eliberată, Sfânta Parascheva părăsi ţinutul pentru a-şi continua misiunea. Pe când se afla într-un oraş condus de un oarecare Asclepios şi propovăduia pe Hristos, fu arestată şi adusă în faţa tribunalului. La întrebarea lui Asclepios care îi ceru să îşi spună numele, Sfânta se închină cu semnul Sfintei Cruci şi declară că era slujitoarea lui Hristos Făcătorul cerului şi al pământului, Care s-a dat crucii şi morţii pentru Mântuirea noastră, şi Care va reveni cu mărire să judece viii şi morţii. Tiranul dădu ordin să fie bătută cu vergile dar Sfânta continua să îl slăvească pe Dumnezeu, cu privirea întoarsă spre cer, iar când Asclepios îi întrerupse pe călăi pentru a-i cere să aducă sacrificiu idolilor, ea îl scuipa în faţă cu dispreţ. Ieşindu-şi din fire el ceru să fie biciuită până la os. Dar după o noapte petrecută la închisoare, soldaţii o găsira a doua zi nevătămată. Cum ea cerea regelui să fie lăsată să se ducă la Templul lui Apolo, toţi păgânii se bucurau, crezând că acceptă să aducă sacrificii idolilor. Când însă - după ce se rugase îndelung - îşi făcu semnul Crucii, idolii se sfărâmară cu zgomot mare iar poporul striga : "Mare este Dumnezeul Creştinilor!". Preoţii idolilor, cuprinşi de furie, au cerut regelui să sfârşească cu ea şi fu aruncată în fosă unde prin rugăciune provocă moartea unui balaur şi a reptilelor care se mai găseau acolo. Constatând că toate tentativele sale erau zadarnice, Asclepios o trimise în altă împărăţie, condusă de crudul Tarasios . Dar cum prin chemarea Numelui lui Hristos ea îi vindeca pe toţi bolnavii care erau aduşi la ea, regele ceru să fie adusă înaintea lui şi o acuză de vrăjitorie, dând ordin să fie aruncată într-o fosă urât mirositoare, plină de animale veninoase. Prin semnul Crucii, această cloacă deveni asemeni unei pajişti înmiresmate primăvara, iar Sfânta, ocrotită de un Inger, rămase nevătămată la toate celelalte chinuri la care fu supusă. De aceea, nemaiputându-şi conteni mânia, regele ordonă călăilor săi să taie capul slujitoarei lui Dumnezeu. Căzând în genunchi, Parascheva se ruga cu lacrimi, încredinţându-şi sufletul viteaz Mirelui său Hristos şi îi ceru să ierte păcatele celor care aveau să-L cinstească. Atunci când capul îi căzu sub spadă, se auzi un glas ceresc urându-i bun venit în Împăraăţia Cerurilor, a cărei venire ea o vestise prin cuvântul său şi prin lucrările sale. De atunci, părţi din moaştele sale, împrăştiate în Sfintele Biserici, nu au încetat să înfăptuiască nenumarate vindecări, în special pentru cei bolnavi de ochi.

Cu ale ei rugăciuni, Doamne mântuieşte şi ne miluieşte pe noi! Amin